Discursul Preafericitului Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române
adresat Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita în noua Catedrală ortodoxă
Noua Catedrală ortodoxă, București,
vineri, 31 mai 201
Sanctitatea Voastră,
Vă adresăm salutul pascal „Hristos a înviat!” și vă primim astăzi în această nouă Catedrală a Bisericii Ortodoxe Române, pe care Sanctitatea Voastră a dorit personal să o viziteze. Cu douăzeci de ani în urmă, în zilele de 7-9 mai 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România ca pelerin, el a numit această țară „Grădina Maicii Domnului”.
Deci, astăzi, noi vă primim ca pelerin în această Catedrală nouă, în care deasupra Altarului (Sanctuarului) se află marea icoană în mozaic a Maicii Domnului, numită în limba greacă Platytera, iar în limba latină Regina coeli.
Icoana aceasta a Catedralei Naționaledin București confirmă simbolic numele de „Grădina Maicii Domnului”dat României. Această Catedrală are ca protector spiritual sărbătoarea Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, când serbăm șiZiua Eroilor români, ca sărbătoare națională.
Totodată, al doilea patron spiritual al Catedralei Naționale este Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, din localitatea Betsaida, situată în Galileea.
Această Catedrală este o basilică dedicatăSfântului Apostol Andrei, deoarece acesta este Apostolul poporului român și Ocrotitorul României. El a predicat Evanghelia lui Hristos în primul secol creștin pe teritoriul României de azi, în fosta provincieScythia Minor (Dobrogea).
Catedrala Națională a fost construită pe un teren obținut de la Statul Român de către vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, ca un act de reparație morală pentru cele cinci biserici care au existat în această zonă,trei fiind demolate și două translate, de către regimul comunist, pentru a se construi Casa Poporului (actualul Parlament).
În acest sens, noua Catedrală Naționalăeste un edificiu simbolical Învierii bisericilor demolate, dar șiun simbol al libertății religioase a poporului român, după aproape 50 de ani de regim comunist.
Construcția acestui edificiu a început efectiv la sfârșitul lunii martie 2011 și a durat opt ani, astfel încât, în data de 25 noiembrie 2018, am sfințit altarulCatedralei Naționale, împreună cu Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în prezența membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a clericilor, credincioșilor și reprezentanților societății românești.
În anii 1999 și 2002, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a oferit un ajutor financiar Preafericitului Părinte Patriarh Teoctistpentru construirea acestei Catedrale, în valoare de 200.000 USD.
În anul 2017, acest ajutor financiar a fost integrat simbolic de Patriarhia Română, ca parte din costul total de 500.000 Euro, în vederea achiziționării clopotelor Catedralei Naționale, de la firma catolică Grassmayrdin Innsbruck, Austria, deoarece,în tradițiile ortodoxă și catolică, clopotele au o valoare simbolică foarte profundă: ele reprezintă glasul lui Dumnezeu, care cheamă oamenii la rugăciune și la cooperare fraternă.
Suntem recunoscători pentru acest ajutor financiar simbolic și, totodată, vă mulțumim pentrusprijinul pe care îl acordați constant credincioșilor ortodocși români din Italia și din alte țări, unde Biserica Romano-Catolică a pus la dispoziția comunităților ortodoxe românești 426 lăcașuri de cult, 306 în Italia și 120 în alte țări din Europa Occidentală.
Din acest motiv, am acceptat propunerea părții catolice să oferim Sanctității Voastre și creștinilor catolici prezenți aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină și să intoneze câteva cântări pascale catolice.
Acest gest este un semn de recunoștință pentru spațiile liturgice oferite de comunități catolice parohiilor ortodoxe românești din Europa Occidentală. Iar, după terminarea cântărilor pascale catolice, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostruîn limba română și vor fi intonate cântări pascale ortodoxe.
În semn de ospitalitate românească, dorim să oferim Sanctității Voastre o icoană în mozaic a Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul spiritual al României, dimpreună cu urarea: Ad multos annos!
Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita în noua Catedrală ortodoxă
Noua Catedrală ortodoxă, București,
vineri, 31 mai 2019
Preafericirea Voastră, Frate drag,
Dragi frați și surori!
Aș dori să-mi exprim mulțumirea și emoția pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate. Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și lase năvoadele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui. Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea comună Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Rugăciunea Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea, aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea.
De fiecare dată când pronunțăm „Tatăl nostru” subliniem că, fără să spunem al nostru, nu poate exista cuvântul Tată. Uniți în rugăciunea lui Isus, ne unim și în experiența sa de iubire și de mijlocire care ne face să spunem: Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru (cf. In 20,17). Prin aceasta ne invită ca „al meu” să se transforme în „al nostru”, și „al nostru”să devină rugăciune. Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria sa. Ajută-ne, Tată, să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simți fii mai mari care, aflându-se într-o poziție privilegiată, uită că fratele este un dar (cf. Lc 15,25-32).
Ție, care ești în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toți, de unde faci să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, și peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,45), îți cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ. O cerem prin mijlocirea atâtor frați și surori în credință, care, împreună, locuiesc în cerul tău, după ce au crezut, au iubit și au suferit mult, chiar și în zilele noastre, doar pentru că sunt creștini.
Asemenea lor, vrem și noi să sfințim numele tău, punându-l în centrul tuturor lucrărilor noastre. Doamne, numele tău, nu al nostru, să ne miște și să ne trezească să înfăptuim caritatea. De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri și să-ți înșirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele tău, să adorăm persoana ta, pentru ca mai apoi să recunoaștem reflexia ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături. În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care trudim, ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne cu adevărat: prezența ta și a fratelui nostru.
Așteptăm să vie împărăția ta: o cerem și o dorim, pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviințează. Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii. Cufundați în consumismul din ce în ce mai dezlănțuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă, ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța deșartă a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care tu ne chemi.
Facă-se voia ta, nu a noastră. „Voința lui Dumnezeu este mântuirea tuturor” (ibid., IX, 20). Tată, avem nevoie să ne lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voința ta milostivă de mântuire, care vrea să-i îmbrățișeze pe toți. Tată, ajută-ne, trimițându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj și bucurie, ca el să ne impulsioneze să anunțăm vestea cea bună a Evangheliei dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi și națiuni.
În fiecare zi avem nevoie de el, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieții(cf. In 6,35.48), care ne face să ne simțim fii iubiți, care ne potolește foamea când ne simțim singuri și orfani. El este pâinea slujirii: în timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul (cf.In13,14). Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-te pentru pâinea de fiecare zi, îți cerem și pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identității noastre creștine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generații, în mijlocul atâtor situații de incertitudine, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenței. Pâinea pe care ți-o cerem, prin lunga sa istorie de la însămânțare la spic, de la cules până pe masă, să inspire în noi dorința de a fi răbdători cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolțească semințele unității, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de frații lor: fără suspiciuni, fără a sta la distanță, fără exagerări și fără conformism, în convivialitatea diferențelor reconciliate.
Pâinea pe care o cerem astăzi este și pâinea de care atâția oameni sunt lipsiți zi de zi, în timp ce alții, puțini, au din prisos. Tatăl Nostru nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul față de foamea de iubire a timpului nostru, față de individualismul și indiferența care profanează numele tău, Tată. Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui. Ori de câte ori ne rugăm, amintește-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem; să împărțim, nu să adunăm; să-i săturăm pe alții, în loc să ne umplem pe noi înșine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparține tuturor.
Ori de câte ori ne rugăm, cerem să ne fie iertate greșelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm totodată să iertăm și noi greșitorilor noștri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru (cf.Mt18,35), așa cum tu, Tată, ierți păcatele noastre: să lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișăm împreună prezentul. Ajută-ne, Tată, să nu cedăm în fața fricii, să nu vedem în deschiderea față de celălalt un pericol; să avem puterea de a ne ierta și de a merge înainte, curajul de a nu ne mulțumi cu o viață liniștită și de a căuta mereu, cu transparență și sinceritate, chipul fratelui.
Iar când răul, pândind la ușa inimii (cf. Gen 4,7), ne va împinge să ne închidem în noi înșine, când ispita de a ne izola ne va copleși, ascunzând substanța păcatului care constă în îndepărtarea de tine și de aproapele nostru, Tată, continuă să ne susții. Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre tine și să avem împreună curajul de a spune „Tatăl nostru”. Amin.
Și acum să recităm rugăciunea pe care ne-a învățat-o Domnul.
