Papa Francisc la Catedrala Sfântul Iosif | discursuri

Evanghelia pe care am ascultat-o ne introduce în atmosfera întâlnirii dintre două femei care se îmbrățișează și umplu totul de fericire și de laudă. Pruncul tresaltă de bucurie și Elisabeta își binecuvântează verișoara pentru credința ei. Maria cântă minunile pe care Domnul le-a înfăptuit cu slujitoarea sa umilă, printr-un măreț imn de speranță pentru cei care nu mai pot cânta pentru că și-au pierdut glasul… Imnul ei de speranță vrea să ne trezească și pe noi și ne invită să îl intonăm astăzi și să reflectăm la trei aspecte importante pe care le observăm în contemplarea primei discipole: Maria merge, Maria întâlnește, Mariase bucură.

Maria merge… de la Nazaret la casa lui Zaharia și a Elisabetei. Este prima dintre călătoriile Mariei, despre care ne povestește Scriptura. Prima dintre multele care vor urma. Va merge din Galileea la Betleem, unde îl va naște pe Isus, va fugi în Egipt ca să-și salveze Copilul de Irod, se va duce și la Ierusalim, în fiecare an, de Paște, până la ultimul Paște, în timpul căruia își va urma Fiul până pe Calvar. Aceste drumuri au ceva în comun: n-au fost niciodată ușor de străbătut, au cerut curaj și răbdare. Ele ne învață că Preasfânta Fecioară știe ce înseamnă urcușurile, cunoaște urcușurile noastre, ne este tovarăș de drum. Pentru că are experiența ostenelii, știe cum să ne ia de mână când întâlnim teren accidentat, când ne trezim pe serpentinele cele mai abrupte ale vieții. Ca o mamă bună, Maria știe că iubirea crește din lucrurile mici de fiecare zi. Iubirea și priceperea unei mame sunt capabile să transforme un grajd într-un cămin pentru Isus numai cu câteva scutece modeste, dar cu un munte de duioșie (cf. Evangelii gaudium, 286). Contemplarea Mariei ne îngăduie să ne îndreptăm privirea către atâtea femei, mame și bunici de pe aceste meleaguri, care, cu sacrificii neștiute, cu devotament și cu voință, plămădesc prezentul și țes visurile de mâine. Prin dăruire tăcută, dârză și discretă, ele nu se tem „să-și suflece mânecile” și să ia asupra lor greutățile, pentru binele copiilor și a întregii familii, sperând „împotriva oricărei speranțe” (Rom 4,18). Este o amintire vie faptul că în poporul vostru se păstrează, viu, un puternic sentiment de speranță, în ciuda împrejurărilor care îl pot umbri sau care caută să îl stingă. Privind la Maria și la multe chipuri materne, simțim mai profund, mai cuprinzător, spațiul speranței (cf. Documentul de la Aparecida, 536), care dă naștere viitorului. Să spunem cu tărie: în lumea din jurul nostru există loc pentru speranță! De aceea, Maria merge și ne invităsă mergem împreună!

Maria o întâlnește pe Elisabeta (cf. Lc 1,39-56), care era deja înaintată în vârstă. Dar tocmai ea, cea în vârstă, vorbește despre viitor, tocmai ea profețește, „umplută de Duhul Sfânt” (v. 41), o numește „fericită” pe Maria pentru că „a crezut”, anticipând ultima Fericire din Evanghelii: fericit cel ce crede (cf. In 20,29). Iată, tânăra merge în întâmpinarea celei în vârstă, căutând rădăcinile, iar cea în vârstă renaște și profețește despre cea tânără, dându-i viitor. Astfel, cei tineri și cei în vârstă își dau întâlnire, se îmbrățișează și fiecare trezește ce este mai bun în celălalt. Acesta este miracolul determinat de cultura întâlnirii, în care nimeni nu este respins ca rebut sau etichetat. Dimpotrivă, toți sunt prețioși, pentru că e absolută nevoie de ei pentru a revela Chipul Domnului. Pentru că nu le este frică să meargă împreună, Dumnezeu vine și face minuni în poporul său. Duhul Sfânt însuși ne încurajează să ieșim din noi înșine, din blocajele și din preocupările noastre egoiste, pentru a învăța să privim dincolo de aparențe și pentru a ne da posibilitatea de a vorbi bine unii despre alții, de a-i binecuvânta, mai ales în ceea ce îi privește pe atâția frați ai noștri rămași singuri pe „vreme rea”, lipsiți nu doar de un acoperiș deasupra capului sau de o bucățică de pâine, ci de prietenia și de căldura unei comunități care să-i îmbrățișeze, să-i ocrotească și să-i găzduiască. Cultura întâlnirii ne determină pe noi, creștinii, să trăim miracolul maternității Bisericii care îi caută, îi apără și-i unește pe fiii săi. În Biserică, unde se întâlnesc rituri diferite, atunci când nu au întâietate afilierea personală, propriul grup sau etnia, ci Poporul care îl laudă împreună pe Dumnezeu, se întâmplă lucruri mărețe. Să spunem cu tărie: fericit cel ce crede (cf. In 20,19) și are curajul de a da naștere întâlnirii și comuniunii între oameni.

Maria, care merge să o întâlnească pe Elisabeta, ne amintește unde a dorit Dumnezeu să locuiască și să trăiască, care este sanctuarul său și în ce loc îi putem asculta Inima: în mijlocul Poporului său. Acolo locuiește, acolo trăiește, acolo ne așteaptă. Să fim conștienți că pe noi ne invită profetul să nu ne temem, să nu ne descurajăm. Pentru că Domnul Dumnezeul nostru este în mijlocul nostru, el este un Mântuitor puternic (cf. Sof 3,16-17). Această certitudine, ca și pentru Maria, ne dă dreptul să cântăm și să tresăltăm de bucurie.Maria se bucurăpentru că este purtătoarea lui Emanuel, a „lui Dumnezeu cu noi”. „A fi creștini este o bucurie în Duhul Sfânt” (Gaudete et exsultate, 122). Fără bucurie rămânem paralizați, sclavi ai mâhnirilor noastre. Deseori, problema credinței nu constă în lipsa de mijloace, de structuri și de cantitate, nici măcar în prezența celui care nu ne acceptă. Problema credinței este lipsa bucuriei. Credința se clatină atunci când ne lăsăm duși de valul tristeții și al descurajării. Când trăim în neîncredere, închiși în noi înșine, contrazicem credința, pentru că, în loc să ne simțim fii pentru care Dumnezeu face lucruri mari (cf. v. 49), reducem totul la măsura problemelor noastre și uităm că nu suntem orfani, că avem în mijlocul nostru un Tată, un mântuitor puternic. Maria ne vine în ajutor pentru că, deși se plecă, Îl înalță, adică Îl „preamărește” pe Domnul, lăudând măreția lui. Iată secretul bucuriei: Maria, mică și umilă, pornește de la măreția lui Dumnezeu și, în ciuda problemelor ei, care nu erau puține, stăruie în bucurie, pentru că se încrede cu totul în Domnul. Ea ne amintește că Dumnezeu poate înfăptui întotdeauna minuni dacă rămânem deschiși față de el și față de frații noștri. Să ne gândim la mărturisitorii de seamă ai acestor meleaguri: oameni simpli, care s-au încredințat lui Dumnezeu în mijlocul persecuțiilor. Nu și-au pus speranța în lume, ci în Domnul, și așa au mers mai departe. Aș vrea să le mulțumesc acestor umili învingători, acestor sfinți „de alături”, care ne arată calea. Lacrimile lor n-au fost fără rost, au fost rugăciune care s-a ridicat la Cer și au udat la rădăcină speranța acestui popor.

Dragi frați și surori,

Maria merge, întâlnește și se bucură pentru că a purtat ceva mai mare decât ea însăși: a fost purtătoarea unei binecuvântări. Asemenea ei, nici noi să nu ne temem să fim purtătorii binecuvântării de care România are nevoie. Voi să fiți promotorii culturii întâlnirii, care să dezmintă indiferența și diviziunea și să permită acestui meleag să cânte din toată inima milostivirile Domnului.