Primul lăcaș greco-catolic în care s-a slujit după 1990 în București a fost biserica Adormirea Maicii Domnului de pe strada Sirenelor, colț cu Acvila. Supraviețuind, în mod providențial, demolărilor prin care Ceaușescu a ras de pe fața pământului aproape tot cartierul Uranus, biserica este un simbol al rezistenței interioare a credincioșilor greco-catolici bucureșteni.
A doua biserică greco-catolică din Capitală
Numărul din ce în ce mai mare al credincioșilor greco-catolici din București, după unirea Ardealului cu patria mamă, a făcut necesară edificarea unui alt locaș de cult după biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală. Astfel, încă din 1925, Papa Pius al XI-lea oferea o donație, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, pentru o nouă biserică greco-catolică în București, care să fie mărturie a credinței catolice în Capitală.
În 1930, printr-o lege publicată în Monitorul Oficial în 7 iulie, Statul Român își dădea concursul pentru acordarea unui teren în vederea construirii unei biserici centrale și a unei case parohiale în zona Vămii Poștei Mihai Vodă, Splaiului Imprimeriei și străzii Lipscani. Deși legea a trecut cu majoritate de voturi, terenul nu a mai fost acordat.
Sfințirea pietrei de temelie
În cele din urmă, în ziua de Florii a anului 1934, se punea piatra de temelie a noii biserici din strada Sirenelor 39 (pe atunci, Acvila 38-40), pe un teren pe care Biserica îl deținea de pe vremea când părintele Ioan Bălan, viitorul Episcop de Lugoj, era paroh la București. Protopop în vremea respectivă era Vasile Aftenie, viitorul episcop martir, iar primul preot al noii biserici fusese numit Emanoil Popa. Lucrările au avansat, astfel încât în ziua de Crăciun a anului 1935 s-a celebrat prima Liturghie, în biserica ridicată la roșu. Biserica este zidită din cărămidă pe temelii de beton, după planurile arhitectului Victor Smigelschi.
O pictură unică în București
Recepția definitivă a bisericii și casei parohiale s-a făcut în 1938. În a doua jumătate a anului 1939 au început lucrările de construire a iconostasului, maramureșeanul Traian Bilțiu-Dăncuș, pictor academic, împodobind locașul „cu o pictură demnă de frumusețea arhitectonică a clădirii”, după cum arată corespondența cu Blajul din mai 1941. Parohul de atunci, Natanail Munteanu, a vegheat la finalizarea lucrărilor.
În ședința consistorială din 16 martie 1943 din Blaj s-a aprobat data de 18 aprilie 1943 – Duminica Floriilor – pentru sfințirea bisericii. S-a consemnat că se dorea ca acest eveniment să fie „un prilej de afirmare și manifestare a credinței noastre în Capitală”, lansându-se totodată și un îndemn la pregătirea spirituală a credincioșilor prin Spovadă, pentru a se putea împărtăși în ziua sărbătorii.
-
- Adormirea Maicii Domnului | Icoană de Ivan Karas
-
- PS Mihai Frățilă la hramul bisericii
Decretul de consacrare
Decretul de consacrare, scris caligrafic pe un pergament din piele, a fost descoperit în masa altarului cu binecuvântarea PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București. Astfel, se poate citi că, în timpul sfințirii, „Biserica lui Hristos e guvernată de către Preafericitul Părinte Papa Pius al XII-lea, al celei de-a doua domnii a Maiestății Sale Regelui Mihai”. S-au păstrat semnăturile celor prezenți la celebrare: Administratorul Apostolic Valeriu Traian Frențiu, Episcop de Oradea; Episcop Dr. Vasile Aftenie; Gheorghe Dănilă, canonic metropolitan; Titus Mălai, protopop districtual; paroh Natanail Munteanu; dr. Septimiu Todoran, profesor de teologie.
Documentul menționează numele celor care au contribuit la ctitorirea bisericii, prin adunarea de fonduri: Gheorghe Dănilă, fost protopop al Bucureștilor, Emanuil Popa, fost paroh II al Capitalei, Aurel Dobrescu, primul epitrop al noii parohii, fost ministru, și societatea caritativă Sfânta Elena. Zenovie Pâclișanu și Augustin Caliani, fostul director al liceului din Blaj și funcționar ministerial, au ținut discursuri festive.
Drama lăcașului
De noua parohie, credincioșii greco-catolici bucureșteni aveau să se bucure doar cinci ani. În toamna anului 1948, preotul Natanail Munteanu a fost arestat, împreună cu ceilalți preoți și ierarhi greco-catolici, iar biserica a fost cedată de Stat Bisericii Ortodoxe.
În mod providențial, biserica a scăpat de demolare, deși era în imediata vecinătate a Casei Poporului și fusese evacuată. Până la Revoluție, biserica și casa au rămas încuiate, „o adevărată magazie de deșeuri, lăsate acolo să putrezească timp de cinci ani” – cum spuneau cei care au văzut-o la momentul preluării.
Cum s-a făcut dreptate
În 25 octombrie 1990, o delegație de credincioși – dimpreună cu vicarul Bucureștilor, părintele Augustin Ciungan și părinții Ștefan Tătaru și Vasile Mare – au solicitat, fără succes, pe lângă ministrul Cultelor, restituirea bisericii. Credincioși curajoși au decis, totuși, să o preia după ce s-au plătit impozitele pentru anii restanți de la evacuare, actele rămase demonstrând adevărul proprietății. Astfel, pe 26 octombrie 1990, s-au tăiat lacătele și s-a făcut curățenie în interior. Ca măsură de siguranță, preoți și credincioși destoinici au rămas noaptea să doarmă în casa parohială.
Duminică, 28 octombrie 1990, în biserica „pregătită sărăcăcios, dar curată” s-a slujit prima Sfântă Liturghie de către șapte preoți dimpreună cu peste 350 de credincioși. O zi cu semnificație istorică: trecuseră 42 de ani de la data fatidică a arestării ierarhilor greco-catolici care aveau să devină martiri pentru credință – 28 octombrie 1948.
Text preluat de pe site-ul Episcopiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București
