Sfinții au această calitate de a schimba locurile pe unde trec și unde trăiesc. Așa a fost și Fericitul Vladimir Ghika, un puternic „profesor de speranță”, cum se intitula pe sine într-una din scrisorile sale, în Bucureștiul anilor 1950.
Curajul mărturisirii
În plină instaurare a dictaturii comuniste, Monseniorul Ghika a știut să transforme anonimatul orașului în întâlnire cu Cristos, teama omniprezentă, în flacără a credinței, și suferința în ofrandă. Învierea conține în ea moartea și transformă tocmai moartea într-o viață și mai minunată. Să îl urmăm, la pas, pe bătrânul Vladimir Ghika pe străzile Bucureștiului comunist, pentru a învăța de la el cum pășește un discipol al lui Cristos printre blocuri, vitrine, spitale și jandarmi.
„Monseniorul considera că toți trebuie să ne cunoaștem credința și să fim convinși că este cel mai minunat lucru care ne-a fost dăruit pe acest pământ. În afara zidurilor bisericii se ducea o luptă cumplită împotriva credinței, iar aici, în interior, [prin el], ardea o flacără spre preamărirea Celui Preaînalt.” (mărturie Lucia Florei Santa)
Formare creștină, cu timp și fără timp
Fericitul Vladimir Ghika a investit o bună parte din timpul și din firavele sale puteri în formarea creștină a tinerilor și a adulților. Ne-am putea gândi că, în plină perioadă de persecuții și de arestări, nu folosește la nimic să asculți conferințe despre teologia Sfântului Toma de Aquino, dar Monseniorul vedea limpede că aceste învățături erau esențiale. „El a contribuit astfel la formarea unei întregi generații care avea să străbată cu curaj prigoana atee” (cum se arată în dosarul de beatificare).
Lucrând cu tinerii
Mai întâi la întâlnirile studenților greco-catolici de la biserica „Sfântul Vasile cel Mare” (str. Polonă), apoi în micuța sacristie a capelei de la Sfântul Vincențiu de Paul, Fericitul Ghika a știut să se apropie de tineri, să creeze în jurul său „o atmosferă extraordinară de credință, de bucurie, de iubire, care-i atrăgea și pe aceia care puteau avea aspirații mai înalte din punct de vedere intelectual” (mărturie Nina Anca-Bărbuș). Este semnificativ că Monseniorul a fost arestat în noiembrie 1952, tocmai a doua zi după una din întâlnirile de studiu al teologiei.
„Eram foarte emoționată să-l văd cum se consumă vorbindu-ne; era într-adevăr slab ca o trestie – a lui Pascal! – și, la fiecare frază, mi se părea că-și pierde suflul. Dar vorbea despre lucruri foarte interesante, foarte atrăgătoare, toate supranaturale și spirituale – și în sensul umorului… Și avea o simplitate și o modestie care mă frapau mult; fiind eu crescută oarecum în felul ardelenesc, cu mare respect față de persoanele în vârstă, eram aproape sufocată să-i văd pe acești tineri din ASTRU adresându-i-se Monseniorului Ghika într-un mod foarte familiar și încrezător, cu un apelativ modernizat și prescurtat: «Monse».” (mărturie Nina Anca-Bărbuș)
-
- Monseniorul Vladimir Ghika | Ambasada Franței la București
-
- Fericitul Vladimir Ghika | Orfelinat
Corp la corp cu suferința
Monseniorul ar fi putut părăsi țara în 1948, odată cu suita Regelui Mihai. A ales să rămână în țară, pentru a fi aproape de cei mulți care urmau să sufere. Citind mărturiile acelor ani, nu ne vom mira atunci să-l vedem aproape de toate durerile poporului său. Să începem cu o scrisoare de-a sa, imediat după operația de hernie la care a fost supus într-unul din spitalele bucureștene.
„Salonul comun a avut tot felul de compensații la inconvenientele sale (promiscuitate, mizerie, vaiete nocturne mai apăsătoare decât cele diurne, etc, etc.) alături de un serviciu inexistent, doctori și interni deveniți prietenii și protejații mei spirituali.” (V. Ghika)
Condițiile nu s-au schimbat substanțial peste tot, dar să încercăm măcar să avem și noi privirea Monseniorului, care transforma asistenții și medicii cu care se intersecta în „fii spirituali plini de devotament și afecțiune, pentru care merită să te rogi”.
Suferința cu sens
Dacă știa să-i asculte pe cei care sufereau, Fericitul Vladimir Ghika știa și să le ceară celor mai apropiați de el să nu se plângă pe ei înșiși:
„Nu suporta plângerile și jelaniile, spunea că nu i se cade unui creștin, că viața trebuie acceptată cu avatarurile ei. Și îmi amintesc dimineața de 16 august 1952, când acasă trăisem o noapte cumplită: arestarea soțului meu, percheziție generală… și când am ajuns la capelă am izbucnit în lacrimi; el mi-a spus: «Curaj!» Sursum corda! Bucurați-vă că aveți ceva de oferit Domnului!” (mărturie Oana Seceleanu)
Calea frumuseții
Totuși, Monseniorul povestește cum a fost odată adânc mișcat de alt fel de lacrimi. Îi fusese interzis să mai predice în Biserica Sacré-Coeur. Pentru a continua să îi întărească pe cei care veneau să îl asculte, a ales să folosească darurile artistice pe care le primise și le cultivase. Timp de treizeci de minute cânta la orgă, „predicând” prin intermediul muzicii, de la suflet la suflet, „limbaj” pe care securiștii nu știau să îl înțeleagă:
„Mi s-a spus și mi s-a repetat că-i fac pe oameni să plângă, și asta îi face să vină tot mai numeroși atunci când mă produc… «Făcându-i pe oameni să plângă», am avut satisfacția să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce m-a încurajat și vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel.” (scrisoare a lui Vladimir Ghika)
„M-a asigurat o studentă în matematici că jumătatea de oră la orgă a Monseniorului Ghika era pentru ea și pentru mulți hrana sufletească pentru o săptămână, o înălțare spirituală și o încurajare.” (mărturia Monseniorului Menges)
Calea frumuseții rămâne și astăzi un drum care poate înălța sufletele spre Dumnezeu și pe care trebuie să învățăm să mergem. Dincolo de cuvinte și de raționamente, arta vorbește de la sine despre sufletul omului și aspirațiile sale. Sfinții ne surprind și ne dau și aici exemplu.
Aducând speranța
„Sunt, se pare, și un element «catalizator», deoarece, fără să mă agit prea mult, reușesc să ridic moralul multora printr-o simplă «acțiune de prezență»… Par fericiți să mă aibă aici, chiar dacă nu ne întâlnim.” (scrisoare a lui Vladimir Ghika)
Fericitul Vladimir Ghika rămâne mereu în mijlocul comunității sale: Bucureștiul pe care l-a slujit până la moarte. Cei care au nevoie de speranță și întărire în credință vin la Catedrala Sfântul Iosif, pentru a se ruga înaintea relicvei sale. Și acum, ca și atunci, Monseniorul îi primește pe toți, fără deosebire.
