Sfântul Părinte Francisc este primul papă iezuit din istorie. Odată cu alegerea lui în Scaunul Sfântului Petru, termenul „iezuit” a devenit mult mai vizibil în societate, făcând să se nască legitima curiozitate: ce este specific iezuit în programul de credință pe care îl propune Papa?
Ce este un iezuit?
„Iezuit” înseamnă, în primul rând, un călugăr din ordinul religios catolic Societatea lui Isus (în latină, Societas Jesu), întemeiat de Sfântul Ignațiu de Loyola, în anul 1540. Cartea „Exercițiilor spirituale”, opera principală a Sfântului Ignațiu, reprezintă atât fundamentul Ordinului iezuit, cât și liniile directoare ale spiritualității distincte prin care Societatea lui Isus a dat lumii mari sfinți, martiri, misionari, savanți, cercetători, autori spirituali și îndrumători de suflete.
-
- Sfântul Ignațiu de Loyola (1491-1556)
Papa Francisc și Sfântul Ignațiu
Un iezuit parcurge ani întregi de formare, din momentul în care decide să intre în Ordin și până când depune profesiunea solemnă, prin care devine membru deplin al Societății lui Isus. Nu este de mirare, așadar, că spiritualitatea ignațiană este foarte prezentă în toate intervențiile Papei Francisc. Mai mult, în tinerețea sa, Jorge Mario Bergoglio a fost el însuși formator de novici, având sarcina de a-i instrui pe cei care aspirau să intre în Ordin. Așadar, se poate spune că acest mod de a trăi viața cu Dumnezeu a impregnat discursul Sfântului Părinte.
-
- Altarul principal al Bisericii Il Gesú | Roma
În gândirea Papei Francisc se pot evidenția trei direcții:
1. Contemplativ în acțiune
Expresia „contemplativ în acțiune” a fost atribuită Sfântului Ignațiu de unul dintre primii săi însoțitori, Jerónimo Nadal. Prin aceasta se înțelegea că orice lucrare, fiecare intenție a Sfântului era însoțită de rugăciune.
Importanța harului lui Dumnezeu
Faptul că orice acțiune are ca fundament această atitudine de rugăciune este evidențiat de Papa Francisc când insistă asupra faptului că ceea ce face fiecare dintre noi este rodul nu doar al propriilor acțiuni; mai întâi de toate, harul lui Dumnezeu este cel care lucrează.
Colaborarea omului cu Dumnezeu
În exhortația apostolică Gaudete et exsultate (2018), Sfântul Părinte reamintește faptul că un creștin nu poate totul și nici nu știe totul de unul singur, ci tot ce poate realiza și cunoaște este datorat deschiderii omului la lucrarea harului divin. Există și o expresie atribuită Sfântului Ignațiu care sintetizează bine ideea de a fi contemplativ în acțiune:
„Acționează ca și cum totul ar depinde de tine și roagă-te conștient fiind că totul depinde numai de Dumnezeu”.
2. Detașarea, semn al libertății interioare
Cel mai bine putem înțelege această ecuație privind-o prin raportare la un fenomen extrem de răspândit astăzi: corupția. Sfântul Părinte, când luptă împotriva corupției, o face cu intenția reînsănătoșirii lăuntrice, intenție anunțată de Sfântul Ignațiu încă de la începutul „Exercițiilor spirituale” ca fiind prealabilă oricărei împliniri a voinței lui Dumnezeu. Altfel spus, Exercițiile spirituale se fac cu un dublu scop: detașarea de alipirile și interesele dezordonate, adică de dependențele noastre, și căutarea voinței lui Dumnezeu în viețile noastre, pentru a o îndeplini.
Corupția: un flagel interior, nu doar social
Papa Francisc, insistând asupra gravității corupției, spune că, înainte să fie iertată, ea trebuie să fie vindecată, înțelegând-o ca pe o boală care atinge inima omului. Termenul în sine are o etimologie latină: cor ruptus, care înseamnă inimă frântă, dar care încă nu este atinsă de pocăință.
Cea mai importantă libertate
Libertatea pe care ne-o dorim cu toții cunoaște trei manifestări, dintre care noi suntem obișnuiți să le privilegiem pe primele două, cele exterioare – libertatea de mișcare și libertatea de expresie –, uitând că, pentru a ajunge la ele, mai înainte este de căutat libertatea sufletească față de patimi: însuflețirea Duhului Sfânt, care ne dezlipește de răul din viața noastră.
3. A-l căuta și a-l găsi pe Dumnezeu în toți și în toate
Dacă putem compara o spiritualitate cu o punte, observăm că și spiritualitatea ignațiană este un pod între Dumnezeu și om. Sfântul Ignațiu folosește o expresie minunată, care spune:
Dacă nu-l căutăm pe Dumnezeu în toate lucrurile, nu-l putem găsi nicăieri, niciodată.
Cu alte cuvinte, căutarea lui Dumnezeu nu este doar o posibilitate, ci o datorie.
Grija față de Creație
Această preocupare de căutare a lui Dumnezeu se regăsește în enciclica Laudato si’ (2015), care pledează pentru grija față de casa comună, care este Creația: nu este o enciclică ecologică, ci, înainte de toate, o enciclică teologică.
Omul, semnul prezenței lui Dumnezeu în lume
În expresia ignațiană, „toți” înseamnă toți oamenii, iar „toate” înseamnă toate lucrurile, animalele, plantele. A-l căuta pe Dumnezeu în toți și în toate înseamnă grija pentru dreptate socială și grija pentru a-l căuta pe Dumnezeu ca suflet al acestei case a Creației. Dumnezeu, când îl creează pe om, îl face nu doar stăpân al casei sale, ci și semn al prezenței sale în lume.
Aceeași perspectivă o propune omului contemporan și Sfântul Părinte: omul să devină un semn al lui Dumnezeu și un administrator al Creației.
