Mii de români trec anual pragul Spitalului C.I. Parhon din București. Puțini știu, însă, că această clădire a fost concepută și construită ca o operă de caritate catolică, sub patronajul celui care avea să ajungă în calendarul Bisericii Catolice drept Fericitul Vladimir Ghika.
-
- Mons. Vladimir Ghika
Unde poți vedea clădirea: Institutul Național de Endocrinologie C.I. Parhon – Bd. Aviatorilor nr. 34-38.
-
- Azi | Spitalul Parhon
-
- Curtea interioară | Spitalul Parhon
Pentru finanțarea proiectului, prințul Vladimir Ghika (încă nu era preot) a apelat la generozitatea binefăcătorilor din înalta societate. Mai întâi, doamna Arion Pâcleanu a donat terenul din strada Jianu nr. 38. Sora Marie Augustine Soize, una dintre călugărițele din ordinul Sfântului Vincențiu de Paul, adus în România de prințul Vladimir Ghika, în 1906, a conceput planurile clădirii a cărei construcție a început în 1913. La cheltuielile pentru construirea sanatoriului a contribuit chiar și Casa Regală – Regele Carol și Regina Maria – , iar când edificiul și-a deschis porțile pentru a primi bolnavii, a devenit cunoscut în București ca „Spitalul francez”. Calitatea actului medical înfăptuit de către medici și surori laolaltă era recunoscută de contemporani ca fiind excepțională.
„O operă de binefacere adresată săracilor”
După Primul Război Mondial, autoritățile și-au exprimat intenția de a transforma Sanatoriul într-un spital de lux, însă Ghika s-a opus cu fermitate: viziunea lui era alta, după cum nota într-o scrisoare din 1921, adresată părintelui Lobry,: „Trebuie [ca sanatoriul] să fie înţeles mai bine în finalitatea lui, ca o operă de binefacere adresată săracilor – ca o operă catolică de apostolat prin caritate […]. O operă pentru săraci ca scop principal, bolnavul care plăteşte nefiind primit decât pentru a plăti îngrijirile săracului; – o operă de propagandă prin caritate, arătând săracului că adevărul creştin se realizează în bunătatea supremă, iar bogatului, că nicio îngrijire nu este atât de devotată ca aceea din partea unei persoane dăruite lui Dumnezeu în Biserica lui Dumnezeu…”
Soldații răniți, vizitați de Prințul Ghika
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sanatoriul a fost transformat în spital de campanie. De acum, Monseniorul Ghika vizita zilnic bolnavii, pentru a-i alina sufletește, dar și pentru a-și aduce contribuția prin cunoștințele sale medicale. Fascinat de medicină, încă din tinerețe, el audiase la Collège de France cursurile chimistului Paul Sabatier – distins cu premiul Nobel – , pentru ca mai târziu să facă două stagii de pregătire la Pavilionul Ordinului de Malta – specializat în studierea și îngrijirea leprei – din spitalul parizian Saint Louis.
În loc de trenul regal, o cămăruță în sanatoriu
La 3 ianuarie 1948, tânărul Rege Mihai a fost silit de proaspăt instauratul regim comunist să abdice și să părăsească țara. Vladimir Ghika avea ocazia de pleca, împreună cu fratele său Dimitrie și cumnata sa, Elisabeta, cu trenul regal. Însă păstorul a refuzat să-și părăsească turma. A fost evacuat în miez de iarnă din apartamentul fratelui Dimitrie din Bulevardul Dacia și s-a mutat într-o cămăruță modestă la Sanatoriu.
Drama naționalizării
Naționalizarea operei Sanatoriului Sfântul Vincențiu de Paul a fost documentată de Monseniorul Vladimir Ghika ca martor ocular, într-o scrisoare din noiembrie 1948, adresată fratelui Dimitrie: „Totul este ocupat de «năvălitori». După pretextul, de nesusţinut şi abandonat, al contagioşilor de scarlatină, ne «ocupă» acum un institut de endocrinologie”. Medicul C.I. Parhon, care la data respectivă era șeful statului, s-a ocupat personal de evacuarea călugărițelor, conform mărturiei Monseniorului, care nota și aversiunea acestuia față de Vatican, la care Parhon se referea „cu epitete injurioase”. Bătrânul preot Ghika, la cei 75 de ani și o sănătate șubredă, a fost gonit și el din cămăruța din Sanatoriu.
Opera de caritate a Bisericii Catolice, realizată exclusiv din donațiile binefăcătorilor, a fost astfel trecută definitiv în proprietatea Statului comunist.
